Semnificațiile specifice teoriilor „post”, concentrate asupra deconstrucției trecutului, vin ade­sea în contradicție cu un proces care este activat în situații contextuale. O atare situație „post” nu poate fi identificată fără a identifica și actul precedent care a devenit subiectul deconstrucției. Criza teoriilor „post” (unde „post” nu echivalează cu „anti”) se intersectează cu atitudinea maternă a prezentului față de trecut, urmând un fenomen al dublei autorități: aceea de a adopta trecutul, dar a-l și respinge în același timp. Misiunea cea mai dificilă impusă de teoriile „post” este abilitatea de delimitare, care pare să fie încurcată în stadiul de „in-between”, având în vedere că nu întodeauna cadrele temporale și fenomenele politice și culturale își definesc în mod clar granițele sau se consumă în întregime. A privi către trecut înseamnă a lua suficientă distanță. Acest proces nu este întodeauna posibil și prin urmare rămânem cu ambiguitatea și coexistența. Perioada de tranziție de la comunism la post-comunism în România, în contextul mai larg al fostului bloc Estic, perioada anilor 90 reprezintă un deceniu cu semnificații și conotații variate pentru toate generațiile implicate. Situația particulară a tinerei generații este probabil cea mai interesantă pentru că este prima generație detașată de trecutul său imediat, probabil cea mai capabilă să îmbrățișeze era „post” și cu toate acestea, cea mai incapabilă să-i înțeleagă consecințele. Această generație nu a avut experiența trecutului comunist, este lipsită de memoria traumatică și este o generație pur și simplu captivă în procesul de tranziție pe care nu îl poate identifica ca atare. Tânăra generație care s-a format în anii 90 se confruntă cu trecutul prin poveștile de familie sau prin teoriile livrești.

Într-un fel, acești tineri experimentează, fără a fi în mod obligatoriu conștienți, o criză de iden­titate. Ei nu aparțin trecutului industrial, nici prezentului consumist, ei sunt copiii tranziției. Flavia Lupu își asumă rolul de a analiza acest statut pritr-un discurs autoreferențial și prin dialogul cu generația sa. Acești tineri s-au adaptat rapid timpurilor consumiste, dar în același timp mentalitățile li s-au format în umbra trecutului, prin familii. Trăiesc în apartamente și în blocuri comuniste, își joacă clasicele roluri de gen ca bărbați și femei, au vise, prejudecăți și frustrări. Ei au fost cei norocoși să simtă devreme gustul bananelor. Totuși, mediul în care trăiesc este un semn puternic al trecutului pe care nu îl pot înțelege pe deplin și poate unii dintre ei nu sunt nici măcar interesați să o facă. În relație cu puterea această generație definește într-un fel un alt tip de șoareci de laborator față de părinții lor, după cum suntem cu toții ființe care trăiesc și respiră putând să evadeze din sistem doar cu puterea minții. Obiect, simbolicul „scaun roșu”, print și video (video domestic original needitat) ar trebui să ofere cel puțin câteva dintre fațetele tranziției; un exercițiu important de înțelegere a propriei identități și a modului în care trecutul îți afectează prezentul. Și asta doar dacă dai o ceapă degerată!