Upper Class Supervized este un prim episod al unui proiect work-în-progress, cel de-al doilea episod sub titlul I’m a Spoiled Daughter of a Politician la Victoria Art Center din Bucureşti.

Proiectul autoreferenţial încearcă să ilustreze nu doar asumarea unui statut şi a unei/unor identităţi la graniţa dintre public şi privat pe fondul unor realităţi politice implicit accesibile, ci și procesul de asumare al unui discurs despre relaţiile de putere dintre cele două sfere în contextul transferurilor permanente şi influenţelor politicului asupra vieţii personale.

Supravegherea clasei privilegiate se produce de această dată prin interiorizarea unui mecanism de control social şi politic.

Flavia Lupu (auto) supraveghează înţelegând şi asumând instrumentalizarea propriei persoane aflată în interiorul unui sistem invaziv care limitează libertatea indivizilor.

Regimurile politice înainte şi după 1990 indică anumite variabile de operare a aparatului de control, însă tranziţia de la un sistem la altul nu se face implicit cu pierderea radicală a informaţiilor şi procedurilor de control, ci prin operaţiuni de transfer şi implementări diferite.

Flavia Lupu îşi apropriază formula de supraveghere supunându-se unui proces complet dus până la invadarea segmentelor intens private, precum perioadele de somn, şi până la fetishizare. Pantofii aurii, semnul clasei privilegiate din care face parte personajul feminin al poveştii, sunt cu atât mai preţioşi cu cât sunt comandaţi pe măsura piciorului său, unic.

Mediul din care face parte, fiind fiica unui om politic, deputat de Constanţa, îşi revendică drepturile de supraveghere până la ratarea initimităţii şi vieţii private. Flavia Lupu supune atenţiei dubla obiectualizare identitară prin supraveghere, determinată de control şide transformarea persoanei şi a vieţii acesteia în „obiectul râvnit” prin legitimarea unei existenţe rezervate clasei de sus. În tot acest scenariu paradigma de gen are rolul de a amenda statutul normativ al unei fiice de politician în România (şi nu numai), un „obiect”dorit, cu apariţii controlate, deloc intelectuale, întotdeauna decorative, la graniţa dintre promisiunea ostentativă a unei posesiuni grandioase şi cuminţenia unei domnişoare de familie bună. „Cina cea de taină” este un eveniment care modifică iconografia culturală în arhitectura gândirii. Devine o paradigmă politică al cărei sens iconografic se pliază pe relaţia dintre gen şi putere.

Controlul asupra sa şi dorinţa devin instrumentele de lucru ale Flaviei Lupu, care întoarce în oglindă realitatea prin înscenare.

Artista îşi îndreaptă privirea critică asupra unui sistem care o absoarbe provocând la un moment dat la o formulă empatică, dar şi la una de disoluţie. Prietene, prieteni, colege şi colegi preiau obiectele personale din garderoba artistei şi pleacă cu ele acasă.

Un proiect de asumare, luciditate şi anduranţă, în căutarea unei rezolvări în aşteptare şi prin supape de acţiune.

Olivia Nițiș, curatoare
2014